Guvernarea AIE-2 fără opoziţie ?

Noul guvern a fost instalat. Cu această ocazie, un deputat declara la o televiziune că, după învestirea Guvernului Filat-2, „lucrurile au devenit mai limpezi şi mai clare”. Mă grăbesc să nu fiu de acord cu acest punct de vedere. Datele reale demonstrează că, dimpotrivă, instalarea noului guvern, în loc să epuizeze incertitudinile şi întrebările, le-a adâncit şi le-a înmulţit.

Forţele coaliţiei anticomuniste au câştigat războiul, actul de capitulare a fost semnat, dar între învingători nu s-a instaurat pacea, ci dimpotrivă, vechile neînţelegeri s-au agravat. Abia acum se vede foarte clar că marele învins al coaliţiei AIE-2 este liderul PL, Mihai Ghimpu. Se creează impresia că acesta mai mult a făcut circ decât a negociat. Nu e vorba de numărul ministerelor pe care le-a obţinut, ci de ponderea reală pe care o are PL în noul arc guvernamental. Faptul că M. Ghimpu nu a fost ales în conducerea parlamentului, a cărei preşedinţie ar trebui s-o ia după alegerea lui M. Lupu în funcţia de şef al statului, şi nu a fost ales nici în Biroul permanent al legislativului ne sugerează că asistăm la o marginalizare a PL (poate chiar la încercarea de a-l scoate pe tuşă). Mi se pare că analiştii noştri politici au tratat prea superficial neaccederea AMN a lui Urecheanu în parlament. Dacă ţinem cont cine sunt marii învingători ai scrutinului din 28 noiembrie, trebuie să admitem faptul (cel puţin ca ipoteză de lucru) că a existat un plan de „trecere în nefiinţă” a AMN pentru a lăsa loc liber celorlalţi doi actori din AIE-2. AMN a dispărut. Urmează să dispară şi PL? Acum totul depinde de PL şi de Mihai Ghimpu. Dacă acesta va continua să rămână ostatic al frustrărilor şi nu va adopta o manieră mai pragmatică de a face politică, la viitorul scrutin electoral PL s-ar putea să nu mai acceadă în parlament.

Dacă ipoteza noastră este corectă, înseamnă că asistăm la o redimensionare „dirijată” a spectrului politic în direcţia reducerii ponderii forţelor de centru-dreapta (deschis proromâneşti) şi monopolizarea vieţii politice de către actorii politici mai „pragmatici”, mai puţin sensibili la România. În mod paradoxal, dar este o situaţie care convine şi Moscovei, şi Bruxellesului. Dispariţia PL convine atât PD-ului, cât şi PLDM-ului, deoarece astfel PD ar scăpa de acuzaţiile de „colaboraţionism” cu unioniştii, iar PLDM ar prelua cea mai mare parte a electoratului PL.

Cu toate că PLDM-ul lui V. Filat a devenit mai „de centru” şi chiar „mai de stânga”, el n-a renunţat nici la retorica de dreapta, dragă electoratului mai „radical” (unionist), prin urmare anume PLDM ar putea fi polul de atracţie pentru alegătorii PL dezamăgiţi de prestaţia liderilor acestuia. „Pragmatismul” lui Filat, care cu atâta ardoare este plasat în opoziţie cu „romantismul” lui Ghimpu, în aceasta şi constă: PLDM se mişcă acolo unde există voturi, iar ceva „voturi libere” există în zona electoratului PL. În cazul dat însă apare o întrebare: „ţintind” spre electoratul lui Ghimpu, PLDM îşi asumă numai voturile sau şi valorile acestui electorat, valori legate de „chestiunile sensibile” cum ar fi cele ce ţin de cultură, limbă, spiritualitate, identitate naţională ş.a.m.d.? Întrebarea nu e deloc retorică.

Şi acum să trecem la întrebarea formulată în titlul materialului. Am urmărit dezbaterile din parlament asupra programului de guvernare. M-a uimit faptul că toţi vorbitorii tratau programul rupt de realităţile şi de ţara în care urmează să fie implementat. R. Moldova stă pe un butoi de pulbere, ea este adânc divizată în tabere care se urăsc şi se duşmănesc – niciun program, oricât ar fi el de bun, nu poate fi aplicat într-o ţară sfâşiată de ideologii antagoniste. Programul Guvernului Filat-2 nu propune principalul – o idee naţională care ar împăca societatea, ar coborî-o de pe baricade şi ar convinge-o să-şi suflece mânecile şi să-i făurească singură destinul. Opoziţia comunistă s-a făcut de râs. Muntean, Dodon, Petrenko şi campania se dădeau în spectacol, ca la circ, pentru a plăcea lui Voronin, dar nu pentru a convinge… Astfel, fracţiunea PCRM a ratat ocazia să se manifeste ca o forţă politică de alternativă inteligentă şi responsabilă. În acest sens, nenorocul actualului guvern, dar şi al AIE-2, constă în aceea că nu are (au) o opoziţie inteligentă.

După cum vedem, „lucrurile nu sunt deloc mai simple şi mai clare”. Ne-am pomenit că, în sfârşit, avem Putere, dar nu avem Opoziţie, iar când nu există Opoziţie, drumul spre o guvernare totalitaristă e deschis şi orice mic Napoleon are şansa să devină „cel mai iubit dintre pământeni”. În asemenea situaţie, rolul presei libere şi cel al societăţii civile devin determinante.

Să-l salvăm pe Eminescu!

Pe prietenul şi confratele nostru de breaslă, generaţie şi simţiri, poetul şi deputatul Ion Hadârcă, l-a supărat materialul meu „Mitică şi Hyperion”, publicat în numărul de vineri al TIMPULUI.

Aşa mi s-a părut mie, judecând după o replică discretă făcută de distinsul coleg într-o luare de cuvânt în Aleea Clasicilor, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere a lui Mihai Eminescu. Regret incidentul şi precizez pentru toată lumea: nu m-am pronunţat şi nu mă pronunţ împotriva manifestărilor care se fac, anual, în Aleea Clasicilor pe 15 ianuarie şi 15 iunie, ci împotriva „tămâierii oficiale” a lui Eminescu, împotriva fariseismului politicienilor, care-şi fac capital politic, „omagiindu-l” pe Eminescu, dar şi împotriva „modului paranoico-isteroid” în care este „slăvit” de acei care nu l-au citit niciodată pe Eminescu până la capăt.

Ca să lămurim definitiv poziţia mea, citez din materialul vizat: „Mâine este ziua de naştere a lui Mihai Eminescu. Ca şi în anii precedenţi, şi în 2011 vom asista la un spectacol naţional de tămâiere oficială a poetului. Mai-marii zilei, mai toţi trecuţi prin şcoala urii faţă de românul Eminescu, vor veni cu buchete mari de flori în Aleea Clasicilor din Grădina Publică şi vor depune flori la bustul poetului. Vor veni în grupuri mai mici sau mai mari, în funcţie de mărimea partidului şi de ponderea acestuia în arcul guvernamental, vor veni însoţiţi de gărzi de corp şi de televiziuni. Ca şi în anii precedenţi, reporteriţe TV vesele, care n-au ajuns în lectura lui Eminescu nici până la „Somnoroase păsărele”, vor face reportaje din Aleea Clasicilor în care primele persoane în stat vor fi rugate să recite ceva din opera poetului; ca şi în anii precedenţi, aceştia se vor opri la prima strofă din „Somnoroase păsărele” sau din „Luceafărul”, demonstrând astfel ceea ce nu trebuie demonstrat, şi anume că noi, de fapt, nu-l cunoaştem pe Eminescu”. Asta am spus eu. Şi punctum. Rezultă oare din aceste rânduri ceea ce i s-a părut prietenului nostru? Nu ştiu de ce, dar sunt aproape convins că şi dl Hadârcă ar subscrie la aceste rânduri.

Mai ales că, din păcate, s-a întâmplat exact aşa cum am scris: şi anul acesta, politicienii au venit la Eminescu străini de Eminescu, separaţi, fiecare cu partidul său, în funcţie de mărimea partidului. Faptul a fost confirmat şi de către preşedintele PL, Mihai Ghimpu, care, cu sinceritatea care-i este proprie, a mărturisit că nu a venit împreună cu ceilalţi lideri ai Alianţei, deoarece a „înţeles că fiecare vine pe linie de partid şi, noi fiind cei cu procent mai mic, deci am venit ultimii”. Astfel, nici anul acesta, nici chiar Eminescu, pe care ei pretind că-l iubesc, n-a putut să-i adune împreună pe liderii arcului de guvernământ. Ba mai mult: primul care a depus flori la bustul lui Eminescu a fost Voronin – probabil, pentru că partidul lui are… un procent mai mare.

Aceasta fiind situaţia, îmi permit să întreb: oare nu este un spectacol naţional de făţărnicie, când vin să depună flori la bustul celui mai mare şi reprezentativ poet român politicieni care urăsc organic România şi tot ce-i românesc, ţin cu dinţii la denumirea de „limbă moldovenească” în Constituţie ori declară că, din punct de vedere ştiinţific, vorbesc limba română, iar din punct de vedere politic – limba moldovenească?! Nu este oare aceasta o blasfemie la adresa poetului? Oare nu e o adevărată ruşine naţională (care descalifică moral şi politic întreaga clasă politică şi întreaga intelectualitate naţională) faptul că de 20 de ani, de când îl tot tămâiem pe Eminescu, nu am putut reabilita oficial (constituţional) denumirea limbii în care a scris marele poet şi a naţiunii din care a făcut parte? Dar oare nu e o ruşine naţională faptul că, după 20 de ani de la declararea Independenţei, în Parlamentul R. Moldova avem „aleşi ai poporului” (ai cărui popor?!) care nu vorbesc limba ţării? Am pus această problemă săptămâna trecută într-un articolaş şi nu am observat ca intelectualitatea şi politicienii noştri (care îl iubesc atât de mult pe Eminescu!) să fi reacţionat într-un fel sau altul. Aşadar, cu ce „realizări” venim în fiecare an la bustul lui Eminescu, cu braţele pline de trandafiri!?

De aceea, mă solidarizez întru totul cu îndemnul poetului Emilian Galaicu-Păun, care a luat şi el cuvântul şi care, într-un mod delicat, a sugerat că ar dori ca mulţimea de oameni care a venit în Aleea Clasicilor să se regăsească prin biblioteci şi librării. Asta e: Eminescu trebuie citit, nu adulat. E un îndemn pe care-l desprindem şi din rândurile scrise de cunoscutul om de cultură şi critic literar de la Bucureşti, Dan C. Mihăilescu, autorul cărţii „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu”: „Ce trebuie să ne spunem cu toţii – profesori, elevi, istorici literari, gazetari şi cititori obişnuiţi – este că Eminescu nu (mai) este Ceauşescu. Nu este un mit, o statuie, un zeu, un semipreparat de turnat ca ingredient în zeama naţionalistă, sau în războaiele culturale care, din nefericire, ne alterează seninătatea exegetică de peste un secol încoace. Dimpotrivă, Eminescu este tot ce poate fi imaginat mai viu, mai curat, mai exemplar şi mai ne-tipic pentru lehamitea, zeflemeaua şi nimicnicia levantină. Nu la modul paranoic isteroid – declarându-l „Voievod al spaţiului carpato-danubiano-pontic”, subiect de parastase academice şi „victimă a conspiraţiei planetare iudeo¬masonice” – îl vom reapropia de sufletul noilor generaţii, ci pregătind cuminte, tandru şi inteligent învăţători şi profesori capabili să recite eufoniile sublime ale poetului, să-i accentueze prozodia fermecătoare, să-i familiarizeze pe copii cu mirajele, vizionarismul şi energia vindecătoare a rostirii sale”.

După ce Eminescu ne-a salvat de atâtea ori în istoria noastră zbuciumată, cred că, în sfârşit, a venit timpul să-i întoarcem şi noi datoria: să-l salvăm de la uitare şi falsificare prin a-i asimila, cinstit şi integral, opera. De alt monument Eminescu nu are nevoie. Dar nici noi… Asta am vrut să zic, frate Ioane, şi regret dacă nu am putut-o spune suficient de clar şi convingător.

Mitică şi Hyperion

Mâine este ziua de naştere a lui Mihai Eminescu. Ca şi în anii precedenţi, şi în 2011 vom asista la un spectacol naţional de tămâiere oficială a poetului. Mai-marii zilei, mai toţi trecuţi prin şcoala urii faţă de românul Eminescu, vor veni cu buchete mari de flori în Aleea Clasicilor din Grădina Publică şi vor depune flori la bustul poetului. Vor veni în grupuri mai mici sau mai mari, în funcţie de mărimea partidului şi de ponderea acestuia în arcul guvernamental, vor veni însoţiţi de gărzi de corp şi de televiziuni. Ca şi în anii precedenţi, reporteriţe TV vesele, care n-au ajuns în lectura lui Eminescu nici până la „Somnoroase păsărele”, vor face reportaje din Aleea Clasicilor în care primele persoane în stat vor fi rugate să recite ceva din opera poetului; ca şi în anii precedenţi, aceştia se vor opri la prima strofă din „Somnoroase păsărele” sau din „Luceafărul”, demonstrând astfel ceea ce nu trebuie demonstrat, şi anume că noi, de fapt, nu-l cunoaştem pe Eminescu.

…Consiliul local din orăşelul românesc Orşova a decis să serbeze ziua de naştere a lui Eminescu la şedinţa în plen, unde fiecare consilier va fi obligat să recite o poezie eminesciană, iar în cazul în care consilierul nu va şti nicio poezie, acesta va fi amendat cu 1000-5000 de lei. Vedeţi până unde poate ajunge imaginaţia lui Mitică, înfierbântată de dragostea de Eminescu! Riscând să desacralizez atmosfera şi canoanele, îmi permit totuşi să mă solidarizez cu iniţiativa Consiliului local din Orşova şi să afirm că respectiva iniţiativă e un exemplu demn de urmat şi de către guvernanţii din R. Moldova. Dacă totuna traversăm o perioadă de criză economică severă, iar problema acumulării banilor la Buget este prima problemă a guvernării, de ce să nu se instituie, prin hotărâre de Parlament sau de Guvern, în fiecare an, pe 15 ianuarie, sărbătoarea naţională „Eminescu şi Bugetul”? Iar, în cadrul acesteia, să se organizeze în toată ţara şedinţe festive ale consiliilor primăriilor comunale, raionale şi municipale, precum şi şedinţa în plen a Parlamentului şi şedinţa Guvernului. Scopul acestor şedinţe ar fi promovarea şi valorificarea moştenirii poetice a lui Eminescu, dar şi de a aduna bani la Bugetul de stat. Mărimea amenzii pentru necunoaşterea nici a unei poezii eminesciene poate fi stabilită de Parlament, pentru a nu admite abuzuri în teritoriu. Este important ca respectiva hotărâre de Parlament să fie executată întocmai, în toate localităţile, indiferent de fizionomia lor etnică, pentru a consolida pacea şi armonia interetnică din R. Moldova.

Vă imaginaţi la ce spectacol fascinant şi emoţionant de poezie eminesciană am asista!? În Parlament, de exemplu, preşedintele Marian Lupu îi scoate la tribună, unul câte unul, pe toţi deputaţii, în ordine alfabetică. Iese Vadim Mişin şi recită solemn „Rugăciunea unui dac” – şi scapă de amendă! Iese Oleg Reidman şi recită „Scrisoarea a III-a” – şi scapă şi el de amendă! Iese Iura Muntean(u) şi recită „Hora Unirii” şi, trecând peste toate protestele publicului, el demonstrează că poezia îi aparţine, totuşi, lui Eminescu, nu lui Alecsandri. Şi scapă şi el de amendă! În schimb, ceilalţi deputaţi au ars şi, deoarece n-au putut recita nicio poezie de Eminescu, câştigul lor de o zi se va duce la cei săraci. Calculele demonstrează că în această zi pot fi acumulate la Buget sume mai mari decât de la Vamă!

…Vedeţi cum Mitică îl poate valorifica pe Hyperion, aducând totodată şi bani la Buget? De ce Eminescu să rămână poet canonic, îngropat în manualele şcolare, când el poate fi scos la lumină şi pus la treabă în numele poporului?

Pamflet: Lupii româneşti ne sfâşie statalitatea!

După ce am privit reportajul de la NIT despre dezastrul pe care-l provoacă haitele de lupi trimise din România, echipa noastră de investigaţii a decis să continue subiectul. (Le amintim cititorilor că în reportajul de la NIT se vorbea despre haitele de lupi care terorizează câteva sate din raionul Hânceşti, haite care au trecut Prutul din România profitând de faptul că anul trecut a fost scoasă sârma ghimpată de la Prut. Potrivit autorilor reportajului există deja şi victime omeneşti, oamenii stau închişi în case, s-a instaurat starea de panică, disperare şi frică generală).

… Echipa noastră a poposit în satul Cărpineni vineri dimineaţă, pe la ora 9. Deşi era zi de lucru, satul părea un cimitir – nicio suflare de om nu vedeai pe străzile satului sau prin curţile gospodarilor. O linişte înfiorătoare de mormânt plutea peste acest frumos sat moldovenesc care altădată clocotea de cântece de voie bună şi chiote de bucurie. Ceva foarte ciudat se întâmpla în acest sat. Primul lucru care-ţi atrăgea atenţia era mulţimea de drapele tricolore româneşti în curţile oamenilor – câte un tricolor era înfipt în acoperişul casei şi în grajdul vitelor. Abia mai târziu am aflat care-i rostul lor. Dacă te opreai şi te uitai atent vedeai că există totuşi suflare omenească în fiecare curte. Astfel, după colţurile caselor şi după stogurile cu fân stăteau oameni deghizaţi, înarmaţi cu furci şi ţăpoaie, iar care erau mai bogaţi – cu arme de vânătoare şi automate „Kalaşnikov”. Am reuşit să intrăm într-o asemenea curte şi să discutăm cu stăpânul casei, un gospodar vânjos de vreo 50 de ani, cu un automat pe umăr şi cu altul în mână, cu capul bandajat şi cu urme de sânge pe faţă. Îmi apăr familia, oile şi patria de lupii româneşti, a declarat el cu mândrie. La întrebarea noastră de ce crede că lupii sunt „româneşti” el a răspuns că informaţia a venit de la baba Parascovia din Nemţeni, care trăieşte pe malul Prutului şi care a auzit cu urechile ei cum într-o noapte, o voce ca a mareşalului Antonescu comanda dincolo de rău: „Lupi româneşti, vă ordon, treceţi Prutul şi spârcuiţi toate oile ce aparţin duşmanilor neamului nostru!”.

Într-o altă gospodărie, baba Liza, o bătrână de vreo 80 de ani, dar voinică şi muşchioasă ca un poliţist din batalionul „Fulger”, cu două grenade la brâu şi în mână cu un ţăpoi de vreo trei metri, ne-a explicat că toată pacostea asta cu lupii a început din cauza lui Filat care a scos sârma ghimpată de la Prut, dar mai ales după ce conducerea Alianţei a aruncat în aer digul de la Nemţeni. După ce s-a spart digul, haite numeroase de lupi înotau ca peştii spre teritoriul R. Moldova, venind de dincolo de Prut. S-au ascuns prin păduri şi acum, fiind flămânzi, intră prin sate, se bagă nu numai prin grajduri, dar şi prin şcoli şi grădiniţe. Am întrebat-o dacă la ei în sat a fost vreun caz ca lupii să mănânce vreun copil. La noi nu, ne-a răspuns baba înarmată, da iaca am auzit la televizor, la NIT, că în satul vecin o haită de lupi, după ca a mâncat toate oile din sat, a intrat şi la grădiniţă şi a mâncat toţi copii, pe educatoare şi pe paznic… Fedia, fratele babei Liza, care între timp a ieşit dintr-un stog de fân şi a ascultat discuţia noastră a venit cu alte detalii interesante. Astfel, potrivit lui, lupii n-au venit de capul lor, ci au fost trimişi de peste Prut în timpul campaniei electorale. Cele mai numeroase haite însă au fost trimise după ce comuniştii au pierdut alegerile. Întrebat de unde deţine această informaţie el a spus că de la NIT şi a mai adăugat: am auzit la acest televizor că lupii trimişi de români sunt instruiţi în nişte centre speciale de terorism şi atacă doar oile ce aparţin simpatizanţilor şi membrilor Partidului comuniştilor, dar nu se ating oile ce aparţin votanţilor partidelor din Alianţă, în deosebi celor ce au votat cu Ghimpu. L-am mai întrebat pe Fedia de ce tot satul e plin cu drapele tricolore româneşti. El a zâmbit şi mi-a răspuns, dezamăgit de nepriceperea noastră: Să-i inducem în eroare pe lupi, că dacă ei se apropie de casă şi văd drapelul tricolor, o iau imediat înapoi pentru că au ordin să nu se atingă de cei care ţin cu românii şi votează cu Ghimpu, dar numai de acei care votează cu comuniştii…

La întoarcere, când ieşeam din satul pustiu, spre cimitir se mişca o coloană de oameni, păzită de câteva zeci de ostaşi ai Armatei naţionale. În faţa colanei – câteva maşini pline cu sicrie. Ce s-a întâmplat, l-am întrebat pe un moşneguţ care, se târa şchiopătând, din urma alaiului? Înmormântăm ce a mai rămas din bieţii copii din clasa întâia care au fost mâncaţi de lupii româneşti, ne-a răspuns el ştergându-şi o lacrimă de sânge…

Am părăsit localitatea cu sufletele ucise de durere, dar şi de mânie şi de ură împotriva României care în vorbă declară că sprijină statalitatea noastră cea moldovenească, pluralismul politic şi democraţia, iar în faptă instruieşte în centrele ei de terorism haite de lupi pe care le trimite la noi ca să ne sfâşie oile numai pe motivul că stăpânii lor nu votează cu partidele din Alianţă şi-i simpatizează pe comunişti… Cu adevărat a vorbit baba Liza: dacă nu punem sârma ghimpată la loc, lupii româneşti ne sfâşie statalitatea!

Să plătim pentru că ne urăsc?

Ieri, în cadrul şedinţei în plen a Parlamentului R. Moldova, în mai multe luări de cuvânt ale deputaţilor „frakţiei păkărămă” au răsunat acuzaţii de „încălcare gravă a Constituţiei” din partea deputaţilor arcului guvernamental. Nimic nou aici. Mi s-a părut ciudat faptul că aceste acuzaţii se făceau în limba rusă.

Precizez: limba rusă, ca limbă de comunicare în Parlament, era şi este utilizată doar de către deputaţii comunişti. Ca să nu iasă că – ferească Dumnezeu! – aş avea ceva cu marea limbă rusă, cu marele popor rus şi cu prietenia de veacuri dintre moldoveni şi ruşi, şi ca să nu se creeze cumva falsa impresie că aş fi un marginal politic şi un naţionalist jegos, declar cu toată sinceritatea că mi-e dragă limba rusă, mi-e drag poporul rus şi mi-e scumpă prietenia seculară dintre popoarele noastre.

Tot atât de sincer, însă, trebuie să recunosc că nu mi-s dragi deloc acei cetăţeni ai R. Moldova care, ajunşi deputaţi, vorbesc ruseşte în Parlamentul ţării noastre independente şi suverane – ţară ce are limba ei oficială, stabilită de Constituţie, alta decât limba rusă. Stimaţi deputaţi moldoveni, vi se pare corect ca noi, moldovenii, să plătim din impozitele noastre traducători pentru acei deputaţi comunişti care urăsc atât de mult limba acestei ţări, încât au îmbătrânit şi tot n-au învăţat-o?

Politicienii au (cam) păcălit presa!

„Cadoul” făcut „poporului” de cei trei lideri ai Alianţei în ajun de Anul Nou a mai calmat societatea, i-a anesteziat incertitudinile şi frământările, dar i-a şi inhibat spiritul critic. Astfel, foarte puţini s-au revoltat de faptul că, după o lună întreagă de „negocieri”, „negocieri” împărţite în două: prima parte – „valori şi principii”, a doua – „chestiuni tehnice”, aşa şi nu am aflat nimic concret nici despre „valori şi principii”, nici despre „chestiunile tehnice”.

Politicienii s-au dovedit şi de data aceasta mai şmecheri decât presa, decât opinia publică în general, creând iluzia unei transparenţe totale, fără precedent – unii „analişti” chiar s-au grăbit să elogieze etapa negocierilor ca fiind cea mai transparentă din istoria omenirii, de la Adam încoace. Politicienii au ştiut să mimeze transparenţa, „deschiderea” faţă de presă, iar presa a reuşit să mai demonstreze o dată că încă are dinţi de lapte şi de la ceea ce este ea acum până la statutul de putere a patra e o cale atât de lungă. Vă amintiţi ce fel de „informaţii” furnizau presei politicienii antrenaţi în negocieri? Ambiguităţi ambalate în fraze generale! Mărgeluşe de sticlă multicolore pe care noi le luam drept diamante informaţionale! Şi cu aceste mărgeluşe umpleam pagini de ziare şi ore de emisie la televiziuni. O lună întreagă presa a înghiţit şi a comentat fleacuri – cine şi cu ce fel de maşină a venit la negocieri, cine şi de câte ori a mers la WC în timpul negocierilor. După prima etapă nu am aflat ce fel de „valori şi principii” s-au negociat, iar după a doua – cine va veni în fruntea Procuraturii, Internelor, Vămii ş.a.m.d.

Suspect de zgârciţi la vorbă au fost liderii Alianţei şi în legătură cu misterioasa vizită a lui Narîşkin la Chişinău. Latini emotivi cum suntem, am aruncat în sus căciulile de bucurie că „avem Alianţă proeuropeană”, dar de fapt nu cunoaştem nimic despre ce fel de „valori şi principii”… europene s-au pus la temelia ei. Constatăm astfel că, după o lună de „transparenţă fără precedent”, nu ştim cum se va poziţiona noua Alianţă în următoarea perioadă de timp pe axa Est-Vest, care sunt partenerii strategici ai R. Moldova, cum vor evolua relaţiile R. Moldova cu România, Rusia şi Ucraina, ce fel de politică va promova R. Moldova faţă de regimul criminal de la Tiraspol şi faţă de prezenţa trupelor ruseşti din estul republicii ş.a.m.d.? Acelaşi lucru se poate spune şi despre politica internă, ca să ne limităm doar la o singură problemă: cum stopăm corupţia care, în unele domenii, a atins cote pe care nu le-a atins nici în timpul comuniştilor? Tot aici intră şi problemele „sensibile” cum ar fi cele legate de politica naţională în domeniul minorităţilor, decomunizarea şi desovietizarea societăţii ş.a. Sau poate acestea nu fac parte din setul de „valori şi principii” şi le declarăm „aberaţii” de ale lui M. Ghimpu? Dar dacă aceste „aberaţii” nu sunt aberaţii şi nu sunt numai ale lui Ghimpu, dar şi ale unei bune părţi a electoratului care a votat pentru PLDM şi PD?

Ca cetăţean, doresc să se facă lumină în aceste probleme. Moldova vuieşte de zvonuri, se vorbeşte că din nou în posturile-cheie vor ajunge oameni… curat murdari, că principiul competenţei administrative va fi sacrificat „pe altarul” altor „principii şi valori”. Cine(va) trebuie să pună piciorul în prag şi să spună: Gata, până aici, domnilor guvernanţi!? Cine anume? Ursul păcălit de vulpe?

Politica mare o fac politicienii mari

Profesorul Dan Dungaciu face un „top personal” al politicienilor anului 2010 (Vezi cine a nimerit în Topul lui Dan Dungaciu) în care M. Ghimpu apare pe primul loc, urmat de V. Filat.

Ghimpu se învredniceşte de acest loc pentru că „face un gen de politică orientată spre valori”, iar Filat pentru că „ilustrează modul pragmatic de a face politică”. Deşi reputatul profesor are grijă să precizeze că Ghimpu şi Filat formează „un cuplu de politicieni pe care nu i-aş pune, neapărat, în antiteză”, antiteza între „politica orientată spre valori” şi „politica pragmatică” există şi ea are şi consecinţe practice imediate. Astfel, Ghimpu a pierdut trei mandate faţă de alegerile trecute pentru că a făcut „o politică orientată spre valori”, iar Filat şi-a dublat numărul de mandate pentru că a făcut „o politică pragmatică”! Să însemne oare aceasta că timpul „politicii orientate spre valori a trecut” şi viitorul aparţine „politicii pragmatice”?
R. Moldova are nevoie nu de două politici, ci de una singură – şi pragmatică, şi orientată spre valori. O asemenea politică (unică) mare însă o pot face doar politicienii mari. Avem de aceştia? Unde-s?

Eu, Muruianu, blogosfera şi arhaismele

Bloggerul Vitalie Cojocari imi dă o replică, întitulată “Constantin Tănase este Ion Muruianu pentru “foarte mulţi bloggeri”. Aşa cum se practică la noi, o nevinovată opinie care nu convine cuiva e luată în furci şi efortul tău sincer de a pune o problemă e răsplătit cu etichetări maliţioase. La noi – fie în presa tradiţională, „pe hârtie”, fie pe forumuri sau pe bloguri – de multe ori nu se discută, nu se polemizează cu argumente, dar „se dă la bot” haiduceşte şi orice opinie care nu coincide cu a bloggerului sau a forumistului e decretată drept erezie şi autorul ei este ridicat amabil pe rug. Evident, această situaţie omeneşte mă enervează, dar nu în măsura în care m-ar determina să optez pentru limitarea individului de a se exprima. Într-un spaţiu public sănătos „rugurile trebuie să nu se stingă niciodată”. Înţeleg, acest spaţiu mediatic virtual este o cucerire comună a geniului omenesc şi de ea are dreptul să beneficieze fiecare. Problema care mă deranjează cu adevărat – şi anume aici trebuie căutat imboldul de a scrie articolul „ „Valorile şi principiile” bloggerului Igor Dodon”- este că acea situaţie realmente existentă, ea nu poate fi negată, când spaţiul informaţional virtual cade pradă piraţilor din sfera politicului, iar blogurile (UNELE!) devin instrumente de propagandă partinică. Unele bloguri sunt create nu din nevoia autorilor de a se (auto)exprima, ci din nevoia unor partide de a manipula şi a intoxica cititorul şi de a-i denigra pe oponenţii lor politici, lansând fel de fel de „şopârle” care nu ar putea apărea, cum m-am exprimat eu, „în presa normală”. Recunosc, poate nu am fost suficient de explicit, admit că am exagerat prin unele epitete, dar reproşurile că, chipurile, prin respectivul articol „Constantin Tănase a dat startul unei minicruciade împotriva bloggerilor” şi a „adresat cuvinte puţin plăcute blogosferei din Moldova” nu sunt mai puţin exagerate şi nedrepte. Insist asupra acestui fapt: nu am „atacat” („minicruciadă”) bloggerii şi blogosfera, ca fenomene, ci mi-am exprimat deschis, tranşant şi admit, poate prea „strident”, îngrijorarea că blogosfera devine prada piraţilor mediatici, aflaţi în serviciul partidelor şi care compromit blogosfera ca spaţiu de exprimare liberă. Ştiu ce contraargument se va aduce la această afirmaţie a mea şi sunt de acord cu ele: chipurile, şi politicienii au dreptul la acest spaţiu. Repet, sunt de acord, au acest drept, dar de ce mie mi se refuză dreptul de a-mi exprima dezacordul faţă de „bloggerii” gen Dodon care bate câmpii prin istoria noastră naţională, delirează de plăcere în faţa ideologiei staliniste antiromâneşti pe care o promovează în texte kilometrice şi debile? Eu nu mă pronunţ împotriva blogului lui Dodon sau, doamne fereşte, împotriva blogosferei, eu nu cer în spiritul lui moş Teacă a lui Anton Bacalbaşa, să închidem gura acestui „ţuvil” obraznic, ci împotriva , mă iertaţi că mă autocitez, „grafomanilor” care postează zilnic “cantităţi industriale de texte pretenţioase „pe teme actuale”, dar care nu spun nimic”. De ce eu nu aşi avea dreptul la această opinie, fie ea şi subiectivă sau chiar nedreaptă? Să fie oare această opinie a mea o acţiune de „punere a pumnului în gură” celor care au bloguri şi scriu texte prea lungi? După cele spuse până aici cred că nu mai are rost să mai dezbatem opinia dlui Cojocaru potrivit căruia „ marele gânditor de la Timpul se situează faţă de bloguri exact ca şi preşedintele CSJ, Ion Muruianu faţă de ziarişti”. E o opinie a domniei sale pe care o respect pentru că are dreptul la această opinie. Manifest acelaşi respect şi faţă de următoarea opinie („Textul dumneavoastră este inspirat din clasicul conflict între generaţii. Fiind de o anumită vârstă, reuşiţi să vă integraţi mai greu în noile tendinţe. Dumneavoastră nu înţelegeţi şi nu apreciaţi la justa valoare fenomenul blogosferei”) dar nu mă pot abţine să nu fac o precizare: Da, am „o anumită vârstă”, da, poate „nu înţeleg şi nu apreciez la justa valoare fenomenul blogosferi”, dar în privinţa „clasicului conflict între generaţii” vă spun următoarele: da, sunt în conflict cu unii reprezentanţi ai noii generaţii, dar numai cu acei care au citit cu mult mai puţine cărţi decât am citit eu la vârsta lor. Când un astfel de reprezentant al noii generaţii se screme (iertaţi-mi verbul prea fiziologic) să apară pe la televiziuni drept „analist politic”, dar nu a citit nimic din ziaristica lui Eminescu, iar când îl întrebi cine a fost Nae Ionescu sau Pamfil Şeicaru (doi mari ziarişti români) se uită la tine buimac, ca la un nebun, evident că intru …în conflict cu el. Numai că acesta nu e conflict între generaţii, ci …clasicul conflict între cultură şi ignoranţă, între tupeu şi bunul-simţ. Deosebirea (conflictul) dintre noi nu constă numai în aceea că acesta are blog, iar eu nu am. Pun punct aici, dar nu înainte de a mai cita două opinii ale dlui Cojocaru. Prima e un sfat pe care domnia sa mi-l oferă cu generozitate: „ limitaţi-vă la combaterea argumentelor din bloguri, nu a blogurilor în sine”. Mersi frumos, exact asta am făcut şi regret dacă nu am fost convingător. A doua. „ Din păcate, noua tehnologie a comunicaţiilor pare să vă depăşească”. Bine că numai vă pare, înseamnă că nu-s pierdut irecuperabil, mai există o şansă să ajung din urmă noile tehnologii… La ultimele două întrebări ale domniei voastre („Oare nu ştiţi că în afară, acolo unde ziarele chiar sunt o afacere, pe site-urile acestora găseşti secţiuni unde poţi citi blogurile jurnaliştilor. Deci, pe când blogul domnului Constantin Tănase?”) răspund sincer, ca în faţa duhovnicului: 1. Ştiu şi sunt gata să încep cu blogul dumneavoastră; 2. Pe curând – adică de ce să nu am şi eu un blog, să fiu şi eu în rând cu lumea bună, nedepăşită de noile tehnologii ale comunicaţiilor, ca să mă înfrupt şi eu din farmecul intelectual de a înţelege şi aprecia la justa valoare fenomenul blogosferi? Sper că nu am supărat pe nimeni, inclusiv pe domnul Vitalie Cojocari, şi mâine să ne putem întâlni tot ca prieteni în miraculoasă lume a blogosferei, în care, apropo, mă simt tot atât de liber şi tot atât de bine cum mă simţeam în copilărie când fascinanta blogosferă se reducea la o peniţa strălucită de metal pe care o muiam, pios, în cerneala din călimară, şi cu care caligrafiam literele alfabetului chirilic… Peniţă, cerneală, călimară – cuvinte care, doar într-o viaţă de om au devenit arhaisme…pline de nostalgii. Dacă am devenit şi eu un arhaism, vă rog frumos, treceţi-mă în lista acestora…Chiar că nu m-aş supăra, ci, dimpotrivă, m-aş mândri şi m-aş simţi răzbunat în faţa infinitului spaţiu virtual… care ne aşteaptă pe toţi.

„Valorile şi principiile” bloggerului Igor Dodon

Nu cred că aş avea dreptate, afirmând că blogurile sunt un refugiu al rataţilor şi frustraţilor.

Mă rog, doreşte omul să se autoexprime în public – să se autoexprime, dacă el crede că are ce… autoexprima. Experienţa de câţiva ani demonstrează însă ca puţini sunt acei bloggeri care reuşesc să te convingă „să-i accesezi” şi să pierzi timpul cu ei. Şi totuşi, foarte mulţi bloggeri perseverează, cu insistenţă agresivă şi deranjantă. Îl vezi pe câte unul (una) care, luând cuvântul în public, începe în felul următor: „Precum afirmam eu recent pe blogul meu…”, de parcă ar cita Biblia sau Constituţia. Astfel, blogul a devenit un obiect de mândrie, o carte de vizită. Şi dacă, pe timpuri moldovenii se mândreau că au „o turmă mândră de oi”, iar mai recent – o casă frumoasă sau o maşină luxoasă -, astăzi se mândresc cu blogurile.

„Am blog!”, prin asta e spus totul. Adică, „nu te juca cu mine, că te ard pe blog!”. Şi chiar te ard… În felul acesta, blogul devine un „atu” în mâinile politicienilor. În fine… Urmăresc şi eu unele bloguri, şi nu din curiozitate profesională, ci dintr-un fel de pornirea masochistă, ca să mă simt pălmuit de capacitatea fantastică a unora de a produce, zilnic, cantităţi industriale de texte pretenţioase „pe teme actuale”, dar care nu spun nimic. Totul este o logoree plină de stupidităţi şi platitudini. Marele tupeu al acestor „bloggeri” constă în aceea că toţi, fără excepţie, sunt grafomani respinşi de presa normală, indivizi rataţi care vor să răzbată în cohorta „liderilor de opinie” şi care cred că lumea ar putea să moară proastă, dacă ei nu-şi vor spune opinia despre toate câte se întâmplă şi nu se întâmplă în jurul lor.

Din categoria celor mai… prolifici bloggeri face parte comunistul Igor Dodon – ca volum de text scris, cred că pe Dodon îl devansează doar Vitalia Pavlicenco. La fel ca şi Pavlicenco, Dodon scrie despre orice şi despre toate, cu o precizare de principiu: dacă ceea ce plasează pe blogul său Pavlicenco este scris de ea însăşi, există suspiciuni serioase că textele de pe blogul lui Dodon sunt scrise de altcineva, iar Dodon doar le semnează… M-am oprit la „fenomenul bloggerilor”, fiindcă de la el vreau să trec la alt fenomen, cel al politicienilor-comentatori politici. Fenomenul a ieşit din frontierele blogurilor şi s-a extins şi la televiziuni, care nu precizează în calitate de ce sunt invitaţi la diferite dezbateri V. Pavlicenco, M. Petrache, V. Şelin şi alţii – de politicieni, de lideri de partide sau de analişti politici? De fiecare dată, ei prezintă opinii partizane, punctele de vedere ale propriilor partide – cum, aşadar, pot ei fi prezentaţi drept „comentatori politici”? Nu mă pronunţ împotriva opiniilor partizane, dar telespectatorului trebuie să i se spună deschis şi clar cui aparţin ele.

Dar să revenim la bloggerul Dodon. Acesta nu-i nici comentator (analist) politic – fiindcă n-are capacitatea analizelor şi sintezelor, şi nu stăpâneşte instrumentarul ştiinţific de investigare, necesar unui analist -, dar nu este şi nu poate să fie nici politician de mâna întâi, fiindcă îl încurcă „bloggerul” incurabil din el. Nu ştiu ce se va alege din acest Dodon după ce partidul său iubit a fost împins în opoziţie. S-ar putea ca foarte curând cariera sa de politician de mâna a doua să se încheie şi singura lui perspectivă să fie cea de a rămâne blogger şi a se bate cu alţi bloggeri de talia lui pentru un loc de frunte în topul celor mai prolifici, insipizi şi plictisitori producători de texte „care combat adânc”. Parafrazându-l pe nea Iancu putem spune: da, ideile din textele sale sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Acolo unde însă, întâmplător, apare o idee, aceasta, în mod obligatoriu, e antiromânească şi antidemocratică. Iată o teză a lui Dodon, desprinsă dintr-un text proaspăt, plasat pe blogul său, despre „valori şi principii”: „Valorile şi principiile adevărate nu se formează sub presiunea unor guralivi de profesie, adunaţi cu sutele pe la mitinguri proromâneşti”. Asta e! Pentru comunistul Dodon societatea civilă este compusă din „guralivi de profesie”! Şi fiţi atenţi unde se adună aceşti „guralivi de profesie” – la mitingurile PROROMÂNEŞTI! Vedeţi, boieri dumneavoastră, dacă era vorba de mitingurile PRORUSEŞTI, COMUNISTE, sigura era altă treabă…

După ce citeşti această „teză” a lui Dodon, ce argumente îţi mai trebuie că să te convingi că respectivul blogger nu este politician, ci e un scrib de duzină, lovit de grafomanie, în care geme un politican mărunt şi ratat, plin de ură faţă de valorile româneşti şi principiile democratice europene?

Alegerea primarului Chişinăului, o bombă sub Alianţă

„Resetarea” Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE) şi alegerea lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte (interimar) al R. Moldova au mai diminuat „temperatura politică” în societate. Liniştea şi calmul care s-au instalat sunt însă amăgitoare, ceea ce avem acum fiind o acalmie înaintea furtunii.

Sub Alianţa constituită cu atâta greu sunt puse mai multe bombe cu efect întârziat, iată de ce, anul 2011 va fi pentru ea unul plin de riscuri, în care se va verifica unitatea şi trăinicia ei. Proba de foc, indiscutabil, va constitui-o alegerile locale, în special, alegerea primarului general al Chişinăului. E greu de admis că Alianţa va merge cu un candidat comun pentru primăria capitalei. PL are deja candidatul său, Dorin Chirtoacă, şi nu va renunţa la el. Îşi vor înainta propriii candidaţi şi PLDM şi PD. Iar după eşecul din 28 noiembrie, cu siguranţă, va candida şi Urecheanu, încercând să readucă AMN pe linia de plutire. Nu vor rata şansa nici comuniştii – Dodon se vede deja în fotoliul lui Chirtoacă. Îşi vor încerca norocul şi multe partide extraparlamentare. Nu putem să-i scoatem din calcul nici pe independenţi, care vor fi mulţi. Astfel, în lupta sfântă pentru funcţia de primar general al capitalei va porni o duzină de candidaţi, dintre care doar unul va ajunge unde a pornit.

Această luptă – crâncenă, sângeroasă, fără compromisuri, pe viaţă şi pe moarte – va fi o adevărată piatră de încercare pentru AIE. Ceea ce înseamnă că pace şi dragoste în Alianţă nu va fi – spun asta pentru amatorii de idile politice… Pericolul care paşte însăşi existenţa Alianţei e mare, dar şi mai mare este alt pericol – candidaţii PL, PLDM şi PD să se bată între ei, Alianţa să rămână în picioare, dar să câştige un Dodon. Dacă Alianţa pierde Chişinăul, vinovat va fi nu Voronin sau Narîşkin, ci altcineva. Cine anume? Până la alegerile locale mai e vreme şi liderii Alianţei au timp să se gândească la această întrebare şi să elaboreze o astfel de strategie, încât să rămână şi Alianţa întreagă, şi primăria Chişinăului în mâinile AIE.